Ambele sunt activități fizice. De aici rezultă o mulțime de similitudini surprinzătoare. 

Prof. Dr. Beth Zielinski ne povestește propria experiență în care mulți se regăsesc.

1 - Mi-e teamă să nu mă fac de râs

“La început”, spune B. Zielinski, “mi s-a părut greu, nu mă simțeam în largul meu și mi se părea că sunt caraghioasă (capul prea drept, mișcările șoldurilor prea ample etc.) și am zis c-o să mă descurc și fără toate astea, dansând în felul meu țeapăn și mai rezervat. Dar, cu timpul, după multe lecții de dans și pentru că profesorul se așteptă să dansez într-un anumit fel, am început să mă obișnuiesc și, în cele din urmă, mă simțeam caraghioasă dacă nu faceam mișcările corect.”

PRONUNȚIE: La fel se întâmplă și când învățăm să pronunțăm sunete și apoi cuvinte într-o limbă străină. La început, ne simțim caraghios, nu ne e deloc comod și tindem să le pronunțăm ca în limba noastră maternă. Ne spunem că e OK și așa, că până la urmă o să ne facem înțeleși. ...dar tot efortul pus în învățarea gramaticii și îmbogățirea vocabularului este cam degeaba dacă nu ne putem face înțeleși din cauza pronunției!

2 - Vreau și eu să fiu așa de bun

“Am fost inspirată de dansatorii mai buni din grup. Știam că dansatorii mai buni arătau excepțional când dansau, dar indiferent cât de mult mă uitam la ei, nu puteam să-i imit. Aveam nevoie de instrucțiuni explicite pentru mișcări și treptat am învățat cum să execut mișcările pe care le făceau ei. Am rămas perplexă când într-o zi niște începători care se uitau la mine cum dansam le-au spus profesorului lor: <vrem și noi să dansăm așa!>”

PRONUNȚIE: Când învățăm pronunția într-o limbă străină, avem nevoie de inspirație (iar faptul că-i vedem pe alții că au reușit ne motivează), însă cel mai mult avem nevoie să parcurgem noi înșine toți pașii, să conștietizăm ce mișcări facem să ajungem la sunete corecte, pentru că nu funcționează dacă ne propunem să imităm. La fel ca și dansul, pronunția este un proces eminamente fizic – mișcăm o grămadă de mușchi când vorbim. E nevoie de îndrumare ca să știm cum să ne folosim mușchii articulatori ca să ajungem la pronunție bună.

3 - Prinde mișcarea!

“Odată ce-am prins o mișcare (mișcarea șoldurilor la ChaCha), a trebuit s-o repet iar și iar în fața oglinzii, ca să ajung să simt mișcările. Și a trebuit apoi să mă concentrez să integrez mișcările în dans – un alt proces plin de provocări”.

PRONUNȚIE: Oglinda este des folosită în Silent Way în învățarea pronunției. Poate părea curios, dar avem într-adevăr nevoie să ne vedem, să vedem care este poziția mușchilor articulatori când pronunțăm un sunet sau altul, să o reținem ca să avem un reper mental la care să ne întoarcem, pe care să-l 'rechemăm' când avem nevoie. Lucrul cu oglinda îi ajută mult pe cei care învață să pronunțe corect.

4 - Să punem în practică ce am exersat

“Să dansez cu soțul meu (pe un ring de dans în fața multor oameni) a fost foarte diferit de dansul cu profesorul la curs, unde aveam parte de îndrumări și supraveghere.”

PRONUNȚIE: Iată o diferență pe care o resimt și cei care învață o limbă străină când fac trecerea la situații reale. Tocmai pentru a face această trecere cât mai ușoară, la cursurile Silent Way asigurăm contexte în care vorbim despre noi înșine, despre lucruri reale și adevărate pentru noi.

5 - Reprezentările vizuale - esențiale în învățare

“M-a ajutat enorm faptul ca profesorul meu folosea vizualizări. Astfel, in loc sa-mi spuna unde sa pun mana sau piciorul, ma punea sa-mi imaginez ca saream peste o baltoaca sau unduiam o esarfa.”

PRONUNȚIE: Profesorul Silent Way folosește mult gestica, mimica și paralele plastice. De exemplu, pentru a pronunța primul sunet din cuvântul “three” – un sunet dificil de pronunțat – le spunem cursanților să adopte un zâmbet fals și din această poziție de zâmbet fals, cu limba în spatele dinților de sus, să producă sunetul. Astfel, cursanții au acum o reprezentare mentală (zâmbetul fals) la care pot apela când întâlnesc sunetul respectiv.

6 - Nu renunța

“Și cel mai frustrant lucru pentru mine ca adult care învăța să danseze a fost că uitam ce învățasem de la o săptămână la alta.”

PRONUNȚIE: Da, uitarea este un proces firesc și de aceea exercițiul este atât de important.  

Notă: Traducerea și comentariile ne aparțin, iar varianta în original în limba engleză este disponibilă aici.

În cei 6 ani de folosire a abordării Silent Way, am avut suficient timp și ocazii să observăm superioritatea eficienței charturilor versus manuale sau predare la tablă. 

🌀 privirile cursanților sunt ridicate - cursanții sunt conectați și prezenți, singurul mod în care învățarea se produce;

🌀 la fel ca atunci când cineva vorbește și trebuie să fim atenți și prezenți ca să-i putem răspunde, același nivel de prezență și atenție au cursanții atunci când se arată o întrebare sau o propoziție / frază la chart;

🌀 charturile permit abordarea tuturor noțiunilor de limbă - de la sunet, la frază;

🌀 sunt permanent la vedere (pe perete), iar cursanții nu simt presiunea că trebuie să memoreze; interacțiunea repetată cu cuvintele limbii duce la reținerea acestora pe termen lung;

🌀 facilitează oferirea feedbackului. Feedbackul este esențial în învățare, iar charturile permit feedbackul și corectarea pe toate palierele: pronunție, gramatică, scriere, topică, ritm, intonație;

🌀 sunt extrem de adaptabile - sunt folosite atât de începători, cât și de cei de nivel intermediar și chiar de cei de nivel avansat (în special pentru pronunție).  

Singura învățare ușoară e cea de plăcere. Restul e greu. 

Și e și mai greu când vrei să ajungi SĂ FACI ceva nou, ceva ce n-ai mai făcut (cum ar fi să vorbești o limbă străină).

Pentru oricine vrea să devină capabil să facă ceva nou relația cu învățarea este esențială.

Este mult mai importantă decât

➡️ cât durează,

➡️ cât costă,

➡️ cu cine / de la cine învăț etc.

Câteva întrebări care pot fi de ajutor în clarificarea relației personale cu învățarea:

🎯 Chiar mă interesează îndeajuns ce vreau să învăț încât sunt dispus să îmi fac timp pentru învățare (să renunț o altă activitate pentru o vreme)?

🎯 Am răbdare să stărui suficient până îmi ating obiectivul?

🎯 Când învăț într-un grup, mă concentrez pe propria învățare sau mă compar cu ceilalți și-i văd mai buni decât mine?

🎯 Sunt deschis la alternative sau le resping?

🎯 Sunt dispus să fiu vulnerabil, să accept că nu știu și că voi face greșeli până învăț?

🎯 Sunt curios și caut resurse, cer recomandări sau aștept să mi se dea?

🎯 Sunt suficient de matur să-mi asum răspunderea și să preiau frâiele învățării sau caut scuze în exterior?

Ca să-i înțelegem mai bine pe cursanții noștri adulți și să știm cum să-i ajutăm mai bine în învățare, ne documentăm și învățăm permanent în acest domeniu fascinant: învățarea adultului. Așa se face că am aflat de Anders Ericsson & Robert Pool și de recenta și minunata lor carte "Peak" bazată pe ani de cercetare și studiu pe eșantioane relevante de subiecți.

Ei vorbesc despre 3 mituri care ne stau în cale când vrem să învățăm ceva nou sau să ne îmbunătățim o abilitate. Le-am recunoscut imediat pentru că le-am auzit și le-am văzut efectele de atâtea și atâtea ori, dar n-am avut talentul să le punem pe hârtie într-un mod atât de elocvent.

Mitul numărul 1️⃣:

"Mentalitatea - convingerea că abilitățile proprii sunt limitate de moștenirea genetică. Această convigere îmbracă forme de exprimare precum <Eu nu pot ... / Eu nu sunt ...>" {varianta originală în engleză: "mindset: the belief that one's abilities are limited by one's genetically prescribed characteristics. This belief manifests itself in all sorts of "I can't ...", "I'm not ...". "}

✳️ din experiența noastră cu adulții, două sunt categoriile de adulți pe care i-am avut în grupe și care au avut rezultate slabe la cursurile Silent Way: cei care au nevoie să învețe pentru serviciu (motivație exterioară de genul nu vreau, dar trebuie) și în plus, se îndoiesc de ei că pot ajunge să vorbească o limbă străină, dar - din nou - trebuie. Cu aceștia procesul de învățare se transformă într-o luptă: a profesorului să-l facă să se concentreze pe învățare și să mute focusul de pe <Eu nu pot ... / Eu nu sunt în stare ...>, dar și a persoanei în cauză care minimizează sau neagă orice progres, se critică mereu și-și întărește convingerea că <Eu nu pot ...>.

Mitul numărul 2️⃣:

"Dacă practicăm o activitate îndeajuns de mult timp, n-avem cum să nu devenim mai buni. Dacă repetăm același lucru în exact același fel, nu vom progresa; dimpotrivă, va fi rețeta pentru stagnare și declin." {varianta originală în engleză: "[...] if you do something for long enough, you're bound to get better at it. Doing the same thig over and over again in exactly the same way is not a recipe for improvement; it is a recipe for stagnation and decline."

✳️ din experiența noastră cu adulții, este clar că dacă vrem să obținem rezultate diferite, trebuie să facem lucrurile diferit. Să luăm exemplul pronunției: cei care încearcă de mult să-și îmbunătățească pronunția în engleză, dar aplică iar și iar abordarea Listen and Repeat sunt evident frustrați că nu obțin rezultate. Și nu obțin rezultate pentru că la adulți această abordare nu funcționează chiar deloc.

Mitul numărul 3️⃣:

"Ca să reușești, trebuie doar să depui efort. Dacă te străduiești suficient de mult, vei progresa." {varianta originală în engleză: "[...] all it takes to improve is effort. If you just try hard enough you'll get better."

✳️ din experiența noastră cu adulții: da, evident că este nevoie de efort, de exersat, dar nu orice fel de exersat. Cursanții adulți preferă mai degrabă exercițiile scrise, chiar dacă obiectivul lor este să vorbescă engleza. Da, suntem obișnuiți să scriem ca să simțim că "lucrăm" ceva, să facem exerciții scrise și, mai nou, să bifăm și să încercuim. Dacă obiectivul nostru este să ne exersăm scrisul sau să devenim buni la bifat / încercuit, genul acesta de exerciții este OK. Dacă însă vrem să vorbim o limbă străină, exercițile acestea nu ajută în niciun fel. La fel de lipsite de rezultate sunt exercițiile de tip Listen and Repeat unde intervine repetiția mecanică fără a mai fi prezenți și conectați la ceea ce facem.

Căutând să ne facem de lucru în perioada asta de stat acasă și în casă, am reactivat inclusiv cunoscutele biluțe Pyssla de la Ikea.

Fi-miu (11 ani), a conceput un model pe cel mai mare suport disponibil, a ales culorile pe care le va folosi și a început să aleagă și să sorteze biluțele. Înarmat cu suficient "material de lucru", s-a apucat de treabă. Începutul a fost plin de entuziasm și încântare.

După vreo oră și ceva (când am făcut poza de mai sus), ritmul de lucru și entuziasmul mai scăzuseră, dar continua să pună biluță după biluță. Uitându-mă la cât mai avea, l-am întrebat:

- Andrei, de ce nu renunți?

A fost surprins de întrebare, dar s-a gândit un pic și-a răspuns:

- Am făcut prea mult ca să renunț acum.

Bingo!

Întâmplarea face că în perioada asta citesc un material foarte interesant exact despre acest subiect: de ce unii dintre noi renunțăm, iar alții merg până la capăt? Ține de voință sau de motivație? De multe ori, nu facem diferența între cele două sau le confundăm. Auzim sau spunem des: dacă X ar fi avut mai multă voință, n-a fi renunțat. Fiecare dintre noi avem voință când începem ceva nou, dar ce scade pe parcurs este motivația.

Prima întrebare pe care le-o adresăm celor care vin să se înscrie la noi la curs este care-i motivația. Este clar că voința există în fiecare dintre cei ne trec pragul, altfel n-ar mai fi venit. Însă motivația suficient de puternică este cea care ne menține în cursă până ne atingem obiectivul.

Subiectul "voință" atinge o coardă sensibilă pentru mine. În școală, am fost catalogată ca elev slab la mate și pentru că la celelalte materii mă descurcam bine, mi s-a tot repetat că dac-aș avea voință, m-aș descurca mai bine și la mate. După mulți ani mi-am dat seama că nu era vorba de voință. Ci de motivație.

Ce anume ne motivează e altă discuție. E important însă să știm despre ce vorbim și să nu ne învinovățim că n-avem voință.

➡️ Am fost obișnuiți să credem că există oameni talentați la limbi străine. Acei "norocoși" care prind repede, care par că n-au bătăi de cap.

➡️ Această eroare a fost rostogolită atât de des încât a ajuns o lemă - o certitudine care nu mai are nevoie de demonstrație.

➡️ De ceva vreme, odată cu avansul înregistrat de neuroștiințe, "talentul la limbi străine" începe să fie demontat. Până cum, cercetările serioase, nu au reușit să confirme sau să identifice existența sa.

➡️ Atunci ce există, de ce unii se descurcă mult mai bine?

Există:

📌 expunerea timpurie și contactul susținut cu limba străină;

📌 adoptarea unui stil de învățare pentru adulți;

📌 evitarea învățării bazate pe memorare și "listen and repeat";

📌 crearea unui obicei (acțiunile repetate - vorbitul unei limbi străine - creează și întăresc căile neuronale din creier ca să formeze obiceiuri).

➡️ Este interesant că în special adulții cred în "talentul la limbi străine". Despre copii spunem maai degrabă că "sunt ca un burete, absorb", că învață repede și mult mai ușor, deci majoritatea sunt talentați la limbi străine.

➡️ De fapt, este vorba despre un tip diferit de învățare: nici superior, nici inferior învățării adultului, doar diferit.

➡️ Știm că presupusul talent la limbi străine o să continue să circule în mentalul colectiv, dar este un pas important că neuroștiințele aduc dovezi despre cum se produce de fapt învățarea limbilor străine.

➡️ Este eliberator că oricine poate deveni vorbitor al unei limbi străine. Cu motivația, consecvența și modul de învățare potrivite.

Succes!